Analiza prof. dr. oncolog Florin Nicula – Precizări și informări privind dezbaterile referitoare la recomandările de vaccinare HPV

Bucureşti, 13 februarie 2026

COMUNICAT DE PRESĂ

Precizări și informări privind dezbaterile referitoare la recomandările de vaccinare HPV adresate doamnei senator Diana Iovanovici-Șoșoacă de către domnul Vicepreședinte al Parlamentului European, Nicolae Ștefănuță

Vaccinarea HPV trebuie să rămână o decizie a pacientului informat, nu o obligație impusă

     Dezbaterea recentă din Parlamentul European privind vaccinarea HPV relevă, din nou, o problemă majoră a politicilor de sănătate publică: substituirea dialogului medical cu accente de constrângere și simplificări periculoase ale realității sanitare din România.

Poziția susținută în cadrul intervenției europarlamentarului Diana Iovanovici Şoșoacǎ a vizat apărarea unui principiu fundamental al medicinei moderne și al legislației naționale: consimțământul informat. Vaccinarea, ca orice act medical, trebuie să rămână rezultatul unei decizii asumate, în cunoștință de cauză, nu consecința presiunii administrative sau a retoricii punitive.

Vă prezentăm analiza prof. dr. oncolog Florin Nicula, președintele Departamentului de sănătate al Partidului S.O.S România aduce clarificări necesare într-o dezbatere esențială pentru spațiul public și pentru politicile de sănătate: vaccinarea anti-HPV, consimțământul informat și limitele intervenției instituționale.

Referitor la recomandările propriu-zise privind vaccinarea împotriva infecțiilor cu virusurile HPV, într-adevăr există un consens al experților internaționali în a recomanda autorităților din domeniul sănătății publice campanii de vaccinare a copiilor – fete și băieți – începând de la vârste de 9 ani (SUA) până la 11–12 ani. Meta-analizele studiilor de eficiență a vaccinului, preponderent americane, aduc dovezi privind eficiențe de peste 90% atunci când vaccinarea precede debutul vieții sexuale, cu o scădere semnificativă a acesteia până la vârstele de 26 și ulterior 45 de ani.

Astfel de campanii bine organizate, obligatoriu însoțite de programe de screening performante, ambele cu o acoperire foarte bună a populațiilor la risc vizate, pot conduce la perspectiva eradicării bolii, așa cum se grăbesc să declare australienii, la care s-a referit domnul Ștefănuță.

Nu este cazul României, care de decenii ocupă primele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce privește ratele de incidență și mortalitate prin cancer de col uterin, tocmai din cauza incapacității cronice a autorităților responsabile de a organiza, implementa și monitoriza astfel de intervenții. Acestea sunt cu atât mai necesare pentru țara noastră, unde mii de femei tinere, active în familie și societate, se îmbolnăvesc și mor din cauza acestei boli prevenibile. În conformitate cu legislația României, responsabilitatea acestei situații aparține Ministerului Sănătății și structurilor din subordine, inclusiv Comisiei Consultative de Oncologie și Institutului Național de Sănătate Publică.

Prin intervenția sa, doamna Av. Europarlamentar și președintă S.O.S. România Diana Iovanovici Șoșoacă a tras un semnal de alarmă privind mortalitatea excesivă prin boli prevenibile, fenomen care situează România pe poziții nefavorabile în Uniunea Europeană, pe fondul unei speranțe de viață semnificativ reduse comparativ cu statele cu sisteme sanitare performante.

Nu s-a contestat necesitatea unor campanii de vaccinare; s-a susținut doar faptul că acestea trebuie recomandate de experți din domeniul medical și organizate cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în baza consimțământului informat, fără limitarea libertăților individuale, așa cum s-a întâmplat în perioada COVID.

Referitor la obligativitatea vaccinurilor, politicile vaccinale diferă de la stat la stat. În SUA, de exemplu, există diferențe semnificative între state – de la Mississippi, unde copiii nevaccinați nu sunt admiși în colectivități școlare, până la New York, unde adolescenții pot decide individual vaccinarea anti-HPV.

În Europa, în Polonia vaccinările sunt obligatorii la nivel național, în timp ce în Germania recomandările sunt naționale, dar implementarea lor este decisă la nivel de landuri.

În Croația, Curtea Constituțională a stabilit că dreptul copilului la sănătate prevalează dreptului părinților de a consimți, declarând un set de vaccinări obligatorii. La nivelul UE există recomandări încă din 2014: în prezent, 15 state membre nu au vaccinări obligatorii; vaccinarea anti-polio este obligatorie în 12 state, vaccinarea anti-difterie și tetanos în 11 state, iar vaccinarea anti-hepatită B în 10 state.

Sancțiunile în caz de refuz al vaccinării variază de la inexistența acestora până la limitarea accesului în colectivități școlare sau aplicarea de sancțiuni financiare. Există și situații extreme, precum în Pakistan, unde au fost raportate cazuri de arestare a părinților pentru refuzul vaccinării anti-polio.

În ceea ce privește vaccinarea HPV, la nivel internațional se apreciază că aceasta nu întrunește, în general, criteriile pentru a deveni obligatorie și nu se află pe lista vaccinurilor al căror refuz este sancționabil în majoritatea statelor.

În același timp, este important de menționat că în literatura de specialitate sunt prezentate argumente teoretice privind contestarea obligativității vaccinării, grupate în patru categorii:

(1) Filozofice, întemeiate pe principiile autodeterminării individului, conform cărora deciziile medicale trebuie să aparțină exclusiv persoanei sau reprezentanților legali ai minorilor.
(2) Naturaliste, care susțin ideea interferenței vaccinurilor cu mecanismele naturale ale organismului.
(3) Religioase, invocate de anumite comunități religioase pe baze doctrinare.
(4) Medicale, care vizează, în principal, preocupări privind reacțiile adverse și compoziția vaccinurilor.

Începând cu anul trecut, au fost promovate politici publice care încearcă să susțină obligativitatea vaccinării HPV, față de care S.O.S. România a depus inclusiv o moțiune.

Un grup de „experți” promovați/agreați politic, aflați de multă vreme tocmai în structurile de decizie ale structurilor direct responsabile de eșecurile detaliate mai sus, au ieșit să se laude, ipocrit și mincinos, cu false performanțe, anunțând public, sub cupola Parlamentului, în cadrul unor conferințe și cursuri „masterclass de guvernare”, sponsorizate de companii farmaceutice interesate direct în domeniu, noi decizii/măsuri, luate într-o totală lipsă de transparență și în lipsa oricărui proces real de consultare publică, decizii luate fără un suport real de expertiză și capacitate la toate nivelurile.

Vorbim de o ipocrizie a unor decidenți implicați în trecut și în procesele restrictive ale libertăților individuale din perioada Covid, care acum aruncă tendențios responsabilitatea eșecului campaniilor de vaccinare pe umerii corpului medical și ai populației, insistând public doar pe rolul „anti-vaccinismului” în rata scăzută a solicitărilor/acordării consimțământului pentru vaccinare, făcând abstracție totală de lipsa sau ineficiența unor campanii de informare susținute și ascunzând adevărul privind ineficiența campaniilor de vaccinare HPV, prin comunicarea doar a unui număr (de altfel extrem de redus) de vaccinuri HPV, în lipsa unei raportări actualizate la catagrafia populației-țintă și a determinării și comunicării acoperirii reale cu vaccinuri a populației; actuala campanie derulată prin medicii de familie reprezintă, de fapt, un nou eșec, la fel de mare ca prima campanie „school-based”, unde s-au aruncat vaccinurile ca în Covid (nici măcar nu s-au raportat date pentru meta-analizele europene, care relevă, pentru restul statelor membre UE, acoperiri între 18% și peste 80%).

Conferințele la care facem referire sunt:

(1) Conferința „Sănătatea – o componentă socială care a devenit domeniu de siguranță națională”, organizată de cursdeguvernare.ro;
(2) Conferința – Masterclass organizată la Parlamentul României, sub auspiciile Senatului României și ale Institutului Național de Sănătate Publică, la data de 29.04.2025, pe tema „Sănătatea femeii – Gender Medicine – Metodologii de screening și surse de finanțare”, evenimente sponsorizate de companii farmaceutice cu interese directe în domeniu.

Comentarii:

Numitorul comun al celor două conferințe îl constituie tentativa de a obține susținerea Comisiei pentru Sănătate din Parlament în vederea modificării cadrului legislativ, precum și legitimarea unor viitoare finanțări ale campaniilor de vaccinare HPV, în condițiile introducerii obligativității și sancționării refuzurilor (Conferința nr. 1), respectiv promovarea unei noi strategii de finanțare a programelor de screening oncologic, cu riscul instituirii unor criterii discriminatorii între categorii de populație (Conferința nr. 2).

În acest context, la ambele conferințe au fost invitați, pentru susținere de specialitate, profesioniști din domenii conexe, desemnați sau validați politic ca experți, deși nu dețin întotdeauna un portofoliu profesional specific în domeniul vaccinării sau al programelor de screening. În numeroase situații, aceștia se află în potențiale conflicte de interese. Conform unui tipar deja cunoscut în mecanismele consultative ale Ministerului Sănătății (a se vedea structura Comisiilor Consultative), participarea acestor experți la reuniuni frecvent sponsorizate de companii farmaceutice creează aparența unui suport științific și profesional pentru decizii ulterioare de finanțare.

Acest mecanism decizional, caracterizat prin opacitate și lipsă de transparență, necesită o reformă structurală, cu prioritizarea utilizării resurselor publice exclusiv în interesul sănătății populației. În acest sens, S.O.S. România a propus înființarea unui Consiliu Sanitar Superior, alcătuit din experți nominalizați de societăți profesionale reprezentative, menit să avizeze fundamentarea științifică, profesională și tehnică a politicilor publice și a alocărilor de resurse.

Elementele de strategie și metodologiile programelor prezentate public în cadrul celor două conferințe par a avea la bază procese de evaluare incomplete, precum și un proces de planificare care nu reflectă în mod adecvat realitățile infrastructurii sanitare și capacitatea efectivă de implementare la nivel național. Această situație riscă să conducă la o nouă irosire a resurselor publice.

Fără a repune în discuție eficiența demonstrată a vaccinului anti-HPV ca instrument de sănătate publică în controlul cancerului de col uterin, se impune sublinierea faptului că abordările de tip coercitiv, prin introducerea obligativității și a sancțiunilor, pot avea efecte contrare obiectivului urmărit. Experiența recentă demonstrează că politicile restrictive pot afecta încrederea populației și gradul de acceptare a intervențiilor medicale.

Reorganizarea campaniilor de vaccinare HPV și a programelor de screening primar HPV reprezintă o necesitate de sănătate publică în România, în condiții de transparență, consultare publică autentică și implicarea tuturor actorilor relevanți: corp medical, societăți profesionale, organizații de pacienți, structuri de comunicare publică și mass-media.

1. Conferința „Sănătatea – o componentă socială care a devenit domeniu de siguranță națională”, organizată de cursdeguvernare.ro

În cadrul conferinței, președintele Comisiei pentru Sănătate din Senat, domnul prof. dr. Adrian Streinu-Cercel, a anunțat public faptul că vaccinarea ar urma să devină obligatorie pentru toți medicii de familie, afirmațiile fiind preluate de mass-media (Agerpres, G4Media).

„Nu poți să fii medic antivaccinist”. Noul cadru legislativ din domeniul medical va prevedea ca medicii de familie să furnizeze obligatoriu servicii de vaccinare: „Am avut o experiență cât se poate de neplăcută cu HPV (n.r. vaccinarea HPV). (…) A fost un fiasco. (…) Acum campania de HPV a început să meargă foarte bine. Este și compensat și încercăm să mai extindem compensarea până la vârsta de 26 de ani.

Este valabilă și pentru fetițe, și pentru băieți. (…) Dacă le spunem cât se poate de clar că, dacă nu îți vaccinezi copilul și copilul dezvoltă boala, atunci tu trebuie să îi plătești spitalizarea, atunci cred că se schimbă puțin datele problemei. Dacă îi spunem că, dacă nu vii la controale repetate și te cheamă să îți faci controlul regulat și nu vii… îți pierzi asigurarea de sănătate și te pune la plată. (…)

În Germania, dacă nu te duci să îți faci controlul, ai o problemă”; Managerul Institutului Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”, Adrian Marinescu, a spus că un medic nu poate fi antivaccinist – „Nu poți să fii medic antivaccinist. Înseamnă că nu ești medic și nu ar trebui să ai drept de liberă practică”.

Comentarii:

Obligativitățile și, mai ales, eventualele sancțiuni asociate noului cadru legislativ evocat în declarațiile publice contravin principiilor consacrate în legislația românească privind consimțământul informat, precum și practicilor curente recomandate la nivel internațional în materia politicilor de vaccinare.

În concluzie, campaniile de vaccinare anti-HPV derulate în România pot fi apreciate, din perspectiva rezultatelor statistice și a indicatorilor de sănătate publică, ca fiind insuficient eficiente. Conform rapoartelor europene disponibile (ECDC), România continuă să înregistreze valori ridicate ale incidenței și mortalității prin cancer de col uterin. Nu au fost comunicate în mod constant date clare privind acoperirea vaccinală populațională.

Se impun, așadar, întrebări legitime: care sunt valorile reale ale acoperirii vaccinale? Cine răspunde instituțional pentru rezultatele campaniilor naționale de vaccinare? Care este evaluarea oficială privind utilizarea resurselor publice și eficiența programelor implementate?

2. Conferința – Masterclass organizată la Parlamentul României, sub auspiciile Senatului României și ale Institutului Național de Sănătate Publică, la data de 29.04.2025, pe tema „Sănătatea femeii – Gender Medicine – Metodologii de screening și surse de finanțare”.

Au participat peste 100 de participanți (reprezentanți ai autorităților, profesioniști în domeniul sănătății, asociații de pacienți, media), care au asistat la cele trei sesiuni: Științific, Autorități și Pacienți – Masterclass ale conferinței „Sănătatea femeii. Gender Medicine”, ediția 2025.

SESIUNILE I ȘI II: ȘTIINȚIFIC ȘI AUTORITĂȚI – MASTERCLASS. METODOLOGII DE SCREENING ȘI SURSE DE FINANȚARE

Dr. Elisabeth Brumă, director, Direcția Reglementări și Norme de Contractare, Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

De la 1 iulie 2024, s-a dezvoltat transpunerea Planului de prevenire și combatere a cancerului în pachetele de servicii. Spre exemplu, în prezent, medicii de familie pot recolta materialul cervico-vaginal pentru depistarea cancerului de col uterin la femeile cu vârsta între 25 și 65 de ani…

SESIUNEA III: MASTERCLASS. METODOLOGII DE SCREENING ȘI SURSE DE FINANȚARE

Dr. Carmen Ungurean, șef secție boli netransmisibile, Institutul Național de Sănătate Publică (INSP)

„Aproximativ 340 de milioane de euro din Fondul Social European (FSE+) sunt alocate pentru implementarea de programe de screening populațional pentru bolile majore de sănătate publică. Domeniile sprijinite sunt cancerul de col uterin, cancerul mamar, cancerul colorectal…”

Această a 2-a Conferință nu face subiectul actualei informări, dar eșecul programelor de screening este, alături de cel al campaniilor de vaccinare, responsabil de nivelul critic al indicatorilor de sănătate publică din punctul de vedere al cancerului de col uterin.

A 2-a intervenție a D-nului Vice-Președinte Nicolae Ștefănuță, legată de insulină/diabet, care compară mere cu pere – un vaccin pentru o boală transmisibilă cu un medicament pentru o boală netransmisibilă – este total neavenită și riscă să trimită în derizoriu problemele reale de mai sus, în condițiile în care este în joc viața și sănătatea concetățenilor noștri.

Orice pacient are dreptul legal să decidă ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului său, acordul informat al pacientului fiind un imperativ pentru orice intervenție medicală. Pentru a decide însă în cunoștință de cauză, pacientul trebuie să fie complet informat asupra stării sale de sănătate, asupra procedurilor medicale propuse, despre riscurile potențiale și beneficiile fiecărei proceduri, precum și despre alternativele la procedurile propuse, despre diagnostic, prognoza și progresul tratamentului.

Contextul legislativ național actual – Consimțământul informat – un drept primordial legal al pacientului

Obținerea consimțământului informat are implicații și consecințe de natură etică, juridică și, nu în ultimul rând, aspecte practice care ar trebui cunoscute atât de medici, cât și de pacienți, pentru o bună aplicare a lor.

Conform art. 6 din Legea nr. 46/2003, pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.

De asemenea, Convenția de la Oviedo, care este un instrument juridic obligatoriu transnațional în domeniul drepturilor omului din punct de vedere medical, prevede în articolul 5 că o intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză. În acest context, pacientul trebuie să primească în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor.

La rândul său, Carta Europeană a Drepturilor Pacienților a Uniunii Europene, în art. 3 și 4, stipulează dreptul la informare și consimțământ informat al pacienților.

Putem privi consimțământul informat al pacientului ca pe o componentă intrinsecă a actului medical, ce nu poate fi disociată de acesta. Așadar, se poate spune că actul medical presupune cel puțin două componente esențiale: o componentă etică (care include informarea pacientului și obținerea consimțământului acestuia) și una științifică (care include procedeele de prevenție, diagnostic și tratament propriu-zise).

Fundamentul legal

Fundamentul legal al obligației de informare a pacientului este dat de:

– art. 22 din Constituția României – Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică;

– art. 4–12 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 – Dreptul pacientului la informația medicală;

– art. 649 și urm. din Legea nr. 95/2006 – Titlul XV „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”;

– Ordinul nr. 1411/2016 privind modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătății publice nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului XV „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

– art. 5 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina, denumită și Convenția de la Oviedo din 1997;

– art. 3–5 din Carta Europeană a Drepturilor Pacienților, semnată la Roma în 2002.

Caracteristicile consimțământului

Potrivit art. 660 din Legea nr. 95/2006, pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea acestora de către medic, medic stomatolog sau asistent medical/moașă, pacientului i se solicită acordul scris.

Pentru a fi legal, consimțământul trebuie să fie informat, ceea ce presupune ca pacientul să cunoască și să înțeleagă informațiile care i se transmit. Art. 660 alin. (2) și (3) din Legea nr. 95/2006 reglementează modalitatea de transmitere a informațiilor medicale: „în obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia”.

Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele acestora, precum și prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 46/2003, informațiile se aduc la cunoștință pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate. În cazul în care pacientul nu cunoaște limba română, informațiile i se aduc la cunoștință în limba maternă ori într-o limbă pe care o cunoaște sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.

Dacă pacientul nu este cetățean român, informațiile trebuie să i se aducă la cunoștință într-o limbă de circulație internațională sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.

Forma și conținutul consimțământului

Ordinul ministrului sănătății nr. 1411/2016, care modifică OMS nr. 482/2007, reglementează în art. 8 forma și conținutul consimțământului informat al pacientului, stipulând ca regulă obținerea consimțământului în forma prevăzută de Anexa 2.

Acordul informat al pacientului se exprimă în scris, prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din normele metodologice.

Acordul scris al pacientului trebuie să conțină în mod obligatoriu cel puțin următoarele elemente:

1. a) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința pacientului;
2. b) actul medical la care urmează a fi supus;
3. c) descrierea, pe scurt, a informațiilor ce i-au fost furnizate;
4. d) acordul exprimat fără echivoc;
5. e) semnătura și data exprimării acordului.

Situații particulare

În cazul pacientului minor, acordul scris se obține de la părinte sau reprezentant legal. În cazul pacientului major lipsit de discernământ, acordul se obține de la reprezentantul legal. În situații de urgență, consimțământul poate fi exceptat conform legii.

Vârsta legală pentru exprimarea consimțământului

Conform art. 661 din Legea nr. 95/2006, vârsta legală pentru exprimarea consimțământului informat este de 18 ani.

Refuzul pacientului

Potrivit art. 13 din Legea nr. 46/2003, pacientul are dreptul de a refuza semnarea consimțământului informat.

Concluzii

Prin urmare, consimțământul informat nu trebuie privit ca o simplă formalitate birocratică.

www/bordianusiasociatii.ro

Recomandări internaționale privind obligativitatea vaccinărilor și sancțiunile în caz de refuz – SUA și statele membre UE

Organizația Mondială a Sănătății face o serie de recomandări privind vaccinarea, pe care statele le aplică diferit.

În SUA, politicile vaccinale diferă de la stat la stat (în Mississippi, copiii nevaccinați nu sunt admiși în colectivități școlare; în New York, adolescenții pot hotărî singuri vaccinarea HPV).

În Europa, în Polonia vaccinările sunt obligatorii la nivel național, în timp ce în Germania recomandările sunt naționale, însă aplicarea lor este discreționară la nivelul landurilor. În Croația, Curtea Constituțională a decis că dreptul copilului la sănătate prevalează asupra dreptului părinților de a consimți. În Italia, vaccinările sunt doar recomandate.

La nivelul UE există recomandări din 2014: în prezent, 15 state UE nu au vaccinări obligatorii; vaccinarea anti-polio este obligatorie în 12 state; vaccinarea anti-difterie și anti-tetanos în 11 state; vaccinarea anti-hepatită B în 10 state.

Sancțiunile în caz de refuz diferă, de la inexistente la sancțiuni financiare sau limitări administrative, până la situații extreme, precum arestarea a 500 de părinți care au refuzat vaccinarea anti-polio.

** Vaccination refusal. Autonomy and permitted coercion Andrzej Grzybowski ^a,b, Rafał K Patryn ^c, Jarosław Sak ^c, Anna Zagaja ^c,✉

Obligatory vaccinations in the EU (http://venice.cineca.org/Report_II_WP3.pdf) and the USA.

Vaccinarea în România

Vaccinuri obligatorii în România

• Vaccinul hepatitic B – împotriva hepatitei virale de tip B, se administrează nou născuților în primele 24 ore de viață;
• Vaccinul contra tuberculozei de tip Calmette Guerrin (BCG) se administrează în primele 2-7 zile de maternitate;
• Imunizarea cu vaccin hexavalent, care asigură protecție împotriva mai multor boli, și anume: difterie, tetanos, tuse convulsivă, poliomielită, hemophilus influenza tip B, și a doua doză de vaccin împotriva hepatitei B. Acesta se administrează astfel:

– prima doză la 2 luni; – a doua doză la 4 luni;– a treia doză la 11 luni.

• Vaccinul pneumococic este inclus în schema obligatorie de vaccinare și oferă protecție împotriva pneumoniilor, otitelor, septicemiilor și meningitei pneumococice și se administrează în 3 etape:

– prima doză la 2 luni; – a doua doză la 4 luni; – a treia doză la 11 luni.

• Vaccinarea ROR împotriva rujeolei (pojar), rubeolei și parotiditei (oreion). Acesta se administrează în 2 etape:

– prima doză la 12 luni; – rapel între 5-9 ani.

• Vaccinul tetravalent diftero-tetano-pertussis și poliomielitic se administrează la 6 ani și este un rapel important pentru menținerea imunizării împotriva difteriei, tetanusului, tusei convulsive si poliomielitei
• Ultimul vaccin din schema obligatorie este un rapel important la 14 ani împotriva difteriei, tetanusului, tusei convulsive.

Vaccinuri opţionale

• vaccin antirotavirus în 2 doze administrate oral până la vârsta de 6 luni
• vaccinare anti-HPV (human papilomavirus), contra cancerului de col uterin (la fete cu vârste mai mari de 9 ani, în 3 doze, la interval de 6 luni) până la 19 ani ; peste 19 ani până la 45 ani compensate 50%
• vaccinare contra varicelei (2 doze administrate la interval de 6 săptămâni, după vârsta de 9 luni)
• vaccinare antimeningococică împotriva septicemiei şi meningitei cu meningococ (o doză după vârsta de 2 ani)
• vaccinare anti-hepatită A (o doză după vârsta de un an, urmată de un rapel la 6-12 luni)
• vaccinare antigripală anuală

Prof. Dr. oncolog Florian Al. Nicula

Preşedintele Departamentului de sǎnǎtate al Partidului S.O.S România

      Membru în Sfatul Înțelepților al Partidului S.O.S România