Deputat Ana Marcela Baș: Nu poţi vindeca sărăcia pedepsind-o! Și nu poţi salva educaţia tăind din drepturile copiilor!
Parlamentul României primeşte, în aceste zile, o propunere legislativă care se îmbracă în haina grijii pentru educaţie, dar care, la o lectură atentă, operează un transfer financiar de la cei mai vulnerabili copii ai ţării către un mecanism birocratic de condiţionare.
Să numim lucrurile pe nume. Astăzi, fiecare copil din România cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani primeşte o alocaţie de stat de 292 de lei un drept universal, consacrat constituţional şi confirmat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 277/2006. Propunerea iniţiată de deputaţii UDMR Szabó Ödön şi Kántor Boglárka, cu sprijinul a 37 de parlamentari din mai multe partide, taie acest cuantum la 100 de lei şi mută diferenţa într-o „bursă de prezenţă”, pe care copilul o primeşte doar dacă vine zilnic la şcoală şi are media 10 la purtare.
Întrebarea fundamentală este aceasta: cine sunt copiii care nu vin la şcoală?
Chiar expunerea de motive a acestei legi ne oferă răspunsul. România are o rată de abandon şcolar timpuriu de 16,6%, cea mai gravă din Uniunea Europeană. Diferenţa dintre rural şi urban este de peste 21 de puncte procentuale: 26,3% în mediul rural, faţă de 5% în oraşele mari. 42% dintre elevii din învăţământul primar şi secundar inferior din mediul rural învaţă în şcoli defavorizate. La 1 ianuarie 2023, 214.936 de copii cu vârste între 7 şi 17 ani erau în afara şcolii. Factorii principali de risc sunt sărăcia, lipsa resurselor financiare, nivelul de educaţie al părinţilor şi mediul rural.
Cu alte cuvinte, propunerea legislativă identifică ea însăşi, în propriul document justificativ, cauzele structurale ale absenteismului şi apoi construieşte un mecanism care pedepseşte victimele acestor cauze. Copilul din Vaslui sau Mehedinţi care nu ajunge la şcoală pentru că nu are transport, pentru că şcoala din sat nu funcţionează, pentru că părinţii lui sunt plecaţi la muncă în străinătate sau pentru că familia trăieşte cu mai puţin de 100 de euro pe lună, acest copil ar pierde acum şi diferenţa de 192 de lei. Și nu ar pierde doar el: ar pierde toată familia, pentru care alocaţia reprezenta, de cele mai multe ori, o sursă reală de supravieţuire.
Aceasta nu este o politică educaţională. Este o politică de austeritate mascată în limbaj pedagogic.
Autorii invocă trecerea „de la un mecanism exclusiv pasiv la unul care încurajează activ implicarea în educaţie”. Frumos spus. Dar stimulentul financiar funcţionează doar acolo unde barierele participării pot fi depăşite prin motivaţie individuală. Când bariera este sărăcia extremă, lipsa infrastructurii, absenţa grădiniţelor din mediul rural sau migraţia forţată a părinţilor, condiţionarea alocaţiei nu stimulează, sancţionează. Și sancţionează exact pe cei care aveau cea mai mare nevoie de protecţie.
Mai mult, legea ridică o problemă constituţională serioasă. Curtea Constituţională a stabilit clar, în Decizia nr. 277/2006, că alocaţia de stat este un drept universal al copilului minor şi că nu pot fi impuse condiţii suplimentare dincolo de calitatea de copil. Iniţiatorii susţin că nu reintroduc condiţionări asupra alocaţiei, ci creează un mecanism „distinct, complementar”. Dar aritmetica spune altceva: 292 de lei devin 100 de lei, iar diferenţa se condiţionează. A numi altfel ceea ce este, în substanţă, o reducere condiţionată a unui drept universal nu schimbă natura juridică a operaţiunii, doar o cosmetizează.
România are nevoie disperată de politici care să aducă elevii înapoi la şcoală. Dar aceste politici trebuie să atace cauzele absenteismului, nu să pedepsească urmările lui. Programul „Masa sănătoasă”, investiţiile în transport şcolar, construcţia de grădiniţe în mediul rural, sprijinul pentru familiile monoparentale şi pentru cele cu părinţi migranţi, acestea sunt direcţiile corecte. Nu poţi rezolva o criză structurală de sărăcie educaţională luând bani de la copiii săraci şi oferindu-i înapoi doar celor care reuşesc, în ciuda sărăciei, să fie prezenţi zilnic.
Această propunere legislativă, depusă în procedură de urgenţă, ca şi cum urgenţa României ar fi să reducă alocaţiile, nu să construiască şcoli, trebuie respinsă. Nu pentru că problema abandonului şcolar nu este reală. Este gravă. Ci pentru că soluţia propusă agravează exact problema pe care pretinde că o rezolvă.
Nu poţi vindeca sărăcia pedepsind-o! Și nu poţi salva educaţia tăind din drepturile copiilor!
https://www.cdep.ro/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=30369
