Senator Dumitru Manea (Miron Manega): Epigonismul politic și halucinanta actualitate a lui Mihai Eminescu
Dragi români, nivelul de mitocănie instituțională față de simbolul național Mihai Eminescu a depășit limita de avarie.
Faptul că acum două zile, când Eminescu a fost comemorat de ziua morții sale, președintele de ședință, domnul Mircea Abrudean, a refuzat momentul de reculegere, deși l-am cerut de două ori, confirmă pe deplin afirmația din prima frază.
Dar poate că nu epigonismul este explicația; poate există o directivă, un ordin sau o poruncă din altă parte.
La fel de grav, dar la nivel individual, mi se pare faptul că niciunul dintre vorbitorii acceptați să țină alocuțiuni despre el nu a solicitat acel cuvenit moment de reculegere. Mă abțin să comentez mai mult.
S-a vorbit puțin, în opinia mea, în acele alocuțiuni despre gânditorul politic Mihai Eminescu și despre halucinanta lui actualitate.
Eminescu a fost politician, dar nu în sensul în care înțelegem noi acest concept; Eminescu a fost doctrinarul temelie al întregii politologii românești.
Prin opera sa publicistică, el a conturat viziunea statului ca organism viu, cu nevoi și ritmuri de creștere proprii, a cărui sănătate depinde de respectarea principiilor organice ale dezvoltării naturale.
El respingea imitația servilă a „formelor fără fond”, avertizând asupra pericolului preluării unor modele străine în mod mecanic, fără adaptarea lor la realitățile spirituale și sociale ale poporului român.
Pentru el, statul nu era o simplă mașină administrativă, ci expresia unei acumulări istorice și etnice profunde; de aici și ideea sa celebră că statul este produsul naturii, nu al convențiunii. El privea națiunea ca pe o realitate vie, nu ca pe o construcție artificială rezultată din simple formule juridice sau impulsuri ideologice.
În plan geopolitic, el analizează mecanismele puterii, raporturile și strategiile marilor puteri față de statele mici cu o luciditate impresionantă.
Textele sale despre Rusia țaristă, Austro-Ungaria, chestiunea Dunării, Basarabia, echilibrul european sau problema orientală arată o capacitate de analiză geopolitică extrem de rară; în acest sens, el a fost și un precursor, geopolitica încă nu fusese conceptualizată. Eminescu nu a fost nici conservator, stereotip transmis din generație în generație, nici liberal. N-a fost niciuna, nici alta, sau a fost și una, și alta.
Mai exact, susținerea sa față de conservatori a venit dintr-o necesitate istorică a momentului, nu din rațiuni de partid sau din prietenia cu Titu Maiorescu, căci excesul de valori liberale, care sunt prin excelență ale individului, risca să paralizeze sistemul de valori conservatoare comunitare, constituite organic prin tradiție. Așa cum excesul de valori conservatoare ar fi dus la osificarea statului.
Acesta este, în esență, statul organic la Eminescu, pe care el îl compara, ca arhetip primar, cu stupul de albine și mușuroiul de furnici. El a înțeles, ca nimeni altul înainte de el și ca nimeni altul după el, esența profilului etnic și social al poporului căruia i s-a dedicat necondiționat, dar în deplină cunoștință de cauză. Iată cum schițează el în câteva fraze esența acestui profil: „Constatăm, mai înainte de toate, că românii nu sunt coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Și apoi ni se pare că niciun neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a vroit și să vorbească ce limbă i-a plăcut. Nu se va găsi nicio țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă. Hughenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii, toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare, și aceasta prin presiune, cu de-a sila. Românii privesc cu stoicism neschimbat Biserica Catolică, atât de veche în Moldova, și nu le-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali. Lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți pot spune dacă guvernele românești au oprit vreo biserică sau vreo școală armenească, protestantă sau evreiască: niciuna.” Curierul de Iași, noiembrie 1876; Eminescu avea 26 de ani când a scris și a publicat aceste rânduri.
Nu știu dacă acest profil al poporului român a rămas neschimbat. Al lui, al lui Mihai Eminescu, a rămas stabil ca o bornă, sau ca un obelisc, sau ca un munte pe care nu-l poți ignora. Cel care o face se ignoră pe sine, își semnează inexistența. Cel mai strălucit denigrator al poporului său, Emil Cioran, în fața lui Eminescu, nu a putut decât să se încline. Să luăm aminte la cuvintele lui care ar trebui încrustate, cred, în fiecare conștiință: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Niciunul nu ne-am lăudat cu el? Căci nu l-am declarat cu toții o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acela pe care și Buddha ar fi fost gelos? Fără Eminescu am fi știut că nu putem fi decât esențial mediocri, că nu există ieșire din noi înșine și ne-am fi adaptat perfect condiției noastre minore.” Suntem prea obligați față de geniul lui și față de tulburarea pe care ne-a vărsat-o în suflet. Emil Cioran, Schimbarea la față a României.
Vă mulțumesc. Dumitru Manea, senator S.O.S. România, circumscripția 24 Iași.”
