Deputat Simona Elena Macovei: Testul privind capacitatea statului de a-şi proteja activele strategice – Şantierul Naval Mangalia: de la 51% şi “control strategic” la faliment şi a patra licitaţie
În 2018, Guvernul României anunţa că statul a redevenit acţionar majoritar, cu 51%, la Şantierul Naval Mangalia şi prezenta această operaţiune drept recâştigarea controlului asupra unui obiectiv industrial strategic la Marea Neagră.
Opt ani mai târziu, societatea este în faliment, activele sunt valorificate de lichidatorul judiciar, iar la 1 octombrie 2026 urmează a patra încercare de vânzare.
Întrebarea la care statul trebuie să răspundă nu este doar cine va cumpăra Mangalia. Întrebarea fundamental este: cum am ajuns de la 51% şi “control strategic” la faliment, lichidator şi licitaţie?
În 2018, statul român, prin Şantierul Naval 2 Mai, a devenit acţionar majoritar cu 51%, în timp ce Damen a rămas cu 49% şi a preluat controlul operaţional şi managerial.
La acel moment, Ministerul Economiei declara că statul va monitoriza cu atenţie evoluţia şantierului pentru a asigura revitalizarea obiectivului industrial. Astăzi trebuie să aflăm ce a însemnat, concret, această monitorizare.
Ce rapoarte au primit Ministerul Economiei şi reprezentanţii statului? Ce măsuri au fost luate atunci când situaţia financiară s-a deteriorat? Ce planuri de redresare au existat? Cine a evaluat riscul acumulării datoriilor? Ce a făcut acţionarul majoritar pentru a preveni pierderea controlului efectiv asupra unei capacităţi industriale pe care însuşi Guvernul o numea strategică?
În 2023, relaţia dintre Damen şi statul român a intrat într-o etapă de conflict juridic, după modificarea cadrului de guvernanţă. Damen a susţinut că noua legislaţie a afectat condiţiile în baza cărora îi fusese acordat controlul operaţional şi managerial şi a notificat încetarea acordului de asociere. A urmat arbitrajul internaţional.
La 19 iunie 2024 a fost deschisă procedura insolvenţei. La 28 aprilie 2026, Tribunalul Constanţa a dispus intrarea în faliment. Astăzi, activele Şantierului Naval Mangalia sunt scoase la vânzare în bloc de lichidatorul judiciar.
Aceste lucruri nu s-au întâmplat peste noapte.
Falimentul are o istorie.
Are decizii, administratori, acţionari, reprezentanţi ai statului, avertismente, finanţări şi responsabilităţi.
De aceea consider că trebuie reconstituit public întregul traseu 2018-2026.
O a doua problemă majoră: de ce vindem în 2026 pe baza unei evaluări realizate în 2025?
Publicaţia actuală de vânzare stabileşte un preţ de pornire de 184.045.760,63 euro, fără TVA.
Documentul precizează expres că valoarea provine din Raportul de evaluare nr.43 din 4 aprilie 2025, completat la 1 septembrie 2025.
Dar între această evaluare şi licitaţia din octombrie 2026 s-a produs o schimbare strategică majoră.
România a contractat, prin mecanismul european SAFE, cu NVL B.V. & Co. KG, parte a grupului german Rheinmetall AG, două nave de patrulare maritimă şi două nave de intervenţie pentru scafandri.
Valoarea totală a celor două proiecte este de 920 de milioane de euro, fără TVA.
Ministerul Apărării Naţionale afirmă oficial că navele Forţelor Navale vor fi realizate la Şantierul Naval Mangalia.
Mai mult, MApN precizează că obligaţiile de cooperare industrială asumate de Rheinmetall includ componenta navală şi construcţia celor patru nave în contextul demersurilor privind revitalizarea şi dezvoltarea Şantierului Naval Mangalia.
Rheinmetall a anunţat, la rândul său, că analizează împreună cu MSC posibilitatea preluării şantierului şi transformarea acestuia într-un centru european cu dublă utilizare, militară şi civilă.
A fost actualizată în 2026 evaluarea economică şi strategică a Şantierului Naval Mangalia după atribuirea contractelor SAFE de 920 de milioane de euro şi după atribuirea unei noi perspective industriale acestui amplasament?
Nu afirm că valoarea de 184 de milioane de euro este incorectă. Nu confund valoarea celor patru nave cu valoarea şantierului. Solicit însă să ni se spună dacă schimbarea majoră intervenită în 2026 a fost analizată şi dacă există o reevaluare actualizată a activului.
Dacă există, ea trebuie prezentată. Dacă nu există, trebuie explicat de ce.
Trei licitaţii au eşuat. Urmează a patra.
Primele trei încercări de vânzare nu au atras niciun ofertant.
La 1 octombrie 2026 este programată a patra licitaţie, la preţul iniţial de aproximativ 184 de milioane de euro.
Procedura aprobată permite, dacă nu se obţine preţul de pornire, organizarea unor termene succesive în condiţiile Codului de procedură civilă. În etapele următoare, preţurile de pornire sunt raportate la 75% şi, ulterior, la 50% din preţul primei licitaţii, în condiţiile prevăzute de lege.
Într-un asemenea context, transparenţa trebuie să fie absolută. Trebuie să ştim câţi investitori au analizat efectiv activul, câţi au accesat documentaţia, câţi au efectuat verificări tehnice, de ce primele trei proceduri nu au atras ofertanţi şi ce strategie are statul dacă nici a patra încercare nu produce un rezultat.
Statul român nu este un simplu spectator.
Există încă o informaţie esenţială: terenul principal din incinta şantierului, în suprafaţă de 793.274 de metri pătraţi, nu face parte din vânzare. Este proprietatea publică a Statului Român.
Viitorul adjudecatar al activelor trebuie să prezinte, în termen de 30 de zile, un acord cu Şantierul Naval 2 Mai şi/sau cu Statul Român pentru continuarea dreptului de folosinţă asupra terenului.
Aşadar statul păstrează o pârghie fundamentală: deţine terenul, participă la mecanismele de verificare a investiţiilor strategice, este implicat în arhitectura cooperării industriale SAFE şi, totodată, a fost acţionar majoritar al societăţii ajunse astăzi în faliment.
De aceea nu putem accepta ca explicaţie ideea că “este o procedură de insolvenţă şi statul nu mai poate face nimic”.
Răspunsurile trebuie date înainte de 1 octombrie 2026.
Voi solicita Guvernului şi instituţiilor competente raportul de evaluare din 2025 şi orice actualizare realizată în 2026, explicaţia traseului decizional care a condus de la statutul de acţionar majoritar la insolvenţă şi faliment, precum şi modul în care vânzarea activelor este corelată cu terenul proprietate publică şi cu obligaţiile industriale SAFE/Rheinmetall privind realizarea celor patru nave la Mangalia. Aceste răspunsuri trebuie să existe înainte de licitaţia din 1 octombrie.
Nu contest necesitatea atragerii unui investitor solid şi nici necesitatea revitalizării urgente a şantierului. Dimpotrivă.
România are nevoie de Mangalia funcţională. Are nevoie de industrie navală. Are nevoie de capacitatea de a construi şi repara nave, inclusiv nave militare, pe teritoriul său.
Dar tocmai pentru că acest activ este atât de important, statul are obligaţia să explice cum a ajuns aici şi să demonstreze că nu repetă greşelile trecutului.
Înainte să aflăm cine cumpără Mangalia, trebuie să aflăm cine răspunde pentru drumul de la 51% şi “control strategic” la faliment.
Şi înainte ca preţul să înceapă să scadă la licitaţiile succesive, trebuie să ştim dacă România a evaluat în 2026 ceea ce încearcă să valorifice în 2026.
Mangalia nu este doar un dosar de insolvenţă. Este un test privind capacitatea statului român de a-şi proteja activele strategice.
https://www.cdep.ro/ords/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=31252
