Senator Dumitru Manea (Miron Manega): Ce-ați făcut cu casa lui Brâncuși?
Întrebare adresată domnului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, domnului András Demeter , ministrul Culturii, doamnei Ligia Deca, secretar general CNR UNESCO, domnului Cosmin Mihai Popescu, președintele Consiliului Județean Gorj, domnului Șerban Predescu, prefectul județului Gorj și domnului Cosmin Pigui, primarul comunei Peștișani.
Obiectul întrebării: Restaurarea adevăratei case a lui Constantin Brâncuși. Stimați demnitari, suntem în anul Constantin Brâncuși, iar mâine, 19 februarie, se împlinesc 150 de ani de la nașterea celui mai mare sculptor modern al lumii. 19 februarie este și zi de sărbătoare națională, iar pentru existența ei ar trebui să-i fim recunoscători scriitorului Laurian Stănchescu.
Constantin Brâncuși a fost un artist universal, dar a fost un artist universal pentru că a avut prezența de spirit sau geniul să rămână etnic. S-a prins din vreme cum funcționează lumea și s-a conformat rapid resorturilor ei, devenind pentru toată generația moderniștilor un fel de pustnic creator. N-a fost chiar pustnic pentru că iubea intens viața, cu toate risipirile și plăcerile ei, doar că n-a alergat după ele, așa cum n-a alergat nici după glorie, pe care o iubea de asemenea. Le-a lăsat să-l caute ele. L-au căutat și l-au găsit.
Și-a construit cu migală eternitatea, ca un gospodar oltean, mobilând-o cu lucruri și vorbe esențiale, îndelung șlefuite și lustruite, înainte de a le aranja frumos pe corlata lumii. A fost și a rămas oltean, dar un oltean esențial, olteanul absolut. Așa cum lucrurile deveneau, prin mângâierea mâinilor lui, evanescente și imateriale, cuvintele, rostite cu zgârcenie din ce în ce mai mare spre sfârșitul vieții, i-au devenit vorbe de duh care i-au consacrat definitiv legenda de șaman al artei universale. Deviza sa, a trecerii sale prin viață și prin artă, a fost aspră și măreață în același timp și a formulat-o singur cu mândrie și smerenie.
Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un rob. Așa a și făcut. Statul român se află în culpă eternă față de una dintre cele mai mari valori de patrimoniu pe care le-a dat acest pământ binecuvântat de Dumnezeu și spurcat de oameni, de oamenii politici, în primul rând. Vă amintiți rușinosul scandal din 2016, când statul român nu a fost în stare să achiziționeze lucrarea Cumințenia Pământului, cu 11 milioane de euro, apelând rușinos la subscripția publică? A fost un eșec. A fost un binemeritat eșec, pentru că suma de 11 milioane de euro era un chilipir, domnilor.
Dar cine să înțeleagă? Primatele ar trebui să stea în junglă, nu la conducerea Ministerului Culturii sau altor ministere. Eșecul a fost savurat din plin și de Vladimir Putin, care, după relatările din presă, ar fi donat și el în batjocură 100 de dolari. Raporturile statului român cu personalitatea lui Brâncuși sunt de fapt o continuă și incomensurabilă rușine. Cumințenia Pământului a fost doar o palidă ilustrare a acestei rușini. De cel puțin 20 de ani, la Hobița, în județul Gorj, casa părintească a marelui sculptor român putrezește realmente în mijlocul nesimțirii generale a ceea ce numim convențional poporul român. Ar trebui să ne fie rușine să mai folosim această sintagmă atât timp cât măcar din interes mercantil, electoral sau de imagine, nu reușim să facem o reparație minoră a ingratitudinii noastre istorice față de memoria lui Brâncuși, terfelită de Academia Română prin rușinosul verdict politic din data de 7 martie 1951, când în ședința prezidată de Mihail Sadoveanu, George Călinescu a declarat că Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprima prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte, conform procesului-verbal al respectivei ședințe, la care academicianul Alexandru Graur a punctat decisiv, adăugând că este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă. Așa l-am pierdut noi pe Brâncuși, livrându-l gratuit francezilor, gratuit și mai mult forțat, pentru că nici ei nu l-au vrut, nici ei nu l-au prețuit. L-au scos din expoziții în timpul vieții, i-au lăsat în paragină și de izbeliște atelierul din Impasse Ronsin, după moarte, și numai forțați de împrejurări și de lucrările de sistematizare ale zonei i-au mutat atelierul în Centrul Pompidou. Și abia după aceea și-au dat seama că Brâncuși era deja un brand internațional. Iar acum îl folosesc ca brand național. Al lor, în timp ce noi, conaționalii lui adevărați, nu suntem în stare să facem o minimă reparație istorică, reparând casa de la Hobița, casa unde s-a născut și a copilărit cel mai mare sculptor modern al lumii.
Este chiar atât de greu de priceput la ce nivel ne facem de râs în fața planetei? E chiar atât de greu de înțeles, ca să mă exprim într-o limbă pe înțelesul homunculilor politici care suntem, ce potențial de dezvoltare turistică și economică a zonei ar însemna restaurarea acestei căsuțe care n-ar costa, cu tot cu comisioane, mai mult de 30.000 de euro? Sau e prea puțin și comisioanele sunt nesemnificative? Ne comportăm pur și simplu ca niște maimuțe fără creier, fără identitate, fără cultură, fără trecut. Noi, în frunte cu gorilele care conduc această țară și pe care nu suntem în stare să le sancționăm.
Cât privește raportarea noastră la propriile valori, pe care dacă le-am respecta am putea să ne clădim sursele de subzistență și chiar de prosperitate… nicio șansă. Rămânem țintuiți pentru încă cine știe câtă vreme în verdictul furios al lui Constantin Brâncuși de la ultima sa venire în țară: „V-am lăsat săraci și proști și v-am găsit și mai săraci și mai proști”. Domnule președinte al Academiei Române, domnule ministru al Culturii, doamnă Secretar General al CNR UNESCO, domnule președinte al Consiliului Județean, domnule prefect, domnule primar al comunei Peștișani, sunt convins că măcar ați auzit de Constantin Brâncuși, chiar dacă nu-i percepeți și uriașa valoare de patrimoniu. Sunteți obligați, prin natura funcției, să rezolvați această problemă minoră, cu consecințe uriașe pentru patrimoniu, dar și pentru restaurarea unei demnități pierdute. De aceea, în numele acestei demnități pierdute și în numele a ceea ce reprezentați în statul român sau a ceea ce ar trebui să reprezentați, vă somez, nu vă rog, să restituiți patrimoniului național adevărata casă a lui Brâncuși. O singură bârnă din această casă valorează mai mult decât casa în care se află muzeul de la Hobița. Mai mult chiar decât 10 asemenea case, pentru că este, repet, casa unde s-a născut și a copilărit cel mai mare sculptor modern al lumii.
Puteți înțelege asta?
Și vă întreb:
1. Ați știut de existența acestei case?
2. Dacă ați știut, de ce nu ați făcut nimic?
3. Când veți începe restaurarea casei lui Brâncuși?
Aștept răspunsul dumneavoastră, scris și oral, în termen legal și chiar mai repede, dacă se poate.
Vă mulțumesc. Dumitru Manea, senator SOS România, circumscripția 24, Iași.
