Senator Dumitru Manea (Miron Manega): Statul antisocial România
Doamnelor și domnilor senatori,
Peste 5 milioane de români sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială. Dacă acești români ar constitui o țară separată, ea ar fi mai populată decât Croația, Republica Moldova, Lituania sau Slovenia. Sau, altfel formulat, o populație cât cea a Estoniei, Letoniei, Ciprului, Islandei și statului Monaco la un loc.
Nu vă înspăimântă aceste statistici? 5 milioane de oameni înseamnă o țară întreagă a sărăciei, ascunsă în interiorul României. O țară pe care guvernanții, dintre care ne numărăm, o vizitează o dată la patru ani, în campania electorală, după care uită de existența ei.
România este, potrivit articolului 1, alineatul 3 din Constituție, stat de drept, democratic și social, iar articolul 47 obligă statul să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Formularea este impecabilă, atât de impecabilă încât guvernanții noștri par să fi decis să nu o compromită prin aplicare. O păstrează neatinsă, ca pe o piesă de muzeu, ferită de contactul periculos cu realitatea.
Pentru că România constituțională și România în care trăiesc românii au ajuns două țări diferite. În prima, cetățeanul are drepturi, demnitate și protecție socială. În a doua, are facturi, datorii, liste de așteptare și obligația patriotică de a rezista până la următorul program de austeritate.
În România, sărăcia a devenit o instituție neoficială a statului, cu milioane de beneficiari involuntari. Nu este o metaforă gratuită, este o realitate cinică, dar măsurabilă. Să vedem ce spun cifrele.
Potrivit datelor Eurostat pentru anul 2025, 27,4% din populația României se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, cei 5 milioane despre care am spus, față de media europeană de 20,9%. Cu alte cuvinte, mai mult de unul din patru români era expus cel puțin uneia dintre formele de vulnerabilitate măsurate de acest indicator.
România ocupa a treia poziție între statele Uniunii Europene, după Bulgaria, cu 29%, și Grecia, cu 27,5%. Și cifrele continuă. În 2024, 17,2% dintre români se confruntau cu deprivare materială și socială severă, față de 6,4% în Uniunea Europeană, de aproape 2,7 ori media comunitară.
Se pare că tranziția cea mai reușită a statului român este tranziția de la sărăcie la sărăcie severă. Iar când sărăcia devine prea vizibilă, administrația găsește soluția consacrată: înființează o comisie, angajează experți și organizează conferințe despre incluziune. Omul sărac nu primește pâine, primește în schimb asigurarea că situația lui este monitorizată.
Să vorbim și despre pensionari, acești oameni care au comis imprudența de a îmbătrâni după ce au muncit o viață întreagă. Potrivit Casei Naționale de Pensii Publice, în septembrie 2026 România avea 4.674.614 pensionari, iar pensia medie era de 2.785 de lei.
Numai că această medie statistică ascunde diferențe uriașe. Pentru 503.000 de pensionari cu perioade lucrate în agricultură, pensia medie era de 708 lei, înaintea eventualelor completări prin indemnizația socială.
În aceeași lună, 885.745 de pensionari beneficiau de indemnizația socială, mecanismul prin care veniturile eligibile sunt completate până la pragul de 1.281 de lei. 1.281 de lei. Aceasta este suma în jurul căreia statul a desenat frontiera administrativă dintre sărăcie și supraviețuire.
Din acești bani, pensionarul trebuie să mănânce, să se încălzească, să-și cumpere medicamente, să plătească electricitatea, apa și întreținerea, eventual să mai și trăiască. Ar trebui să ne fie rușine că îngăduim o asemenea bătaie de joc. Pensia nu este pomană, e un drept de proprietate.
Și dacă despre pensionari ni se spune că reprezintă o povară bugetară, să vedem ce se întâmplă cu viitorul țării, adică tocmai cu acei copii pe care toate guvernele pretind că îi protejează.
În 2025, 32,4% dintre copiii români se aflau în risc de sărăcie sau excluziune socială, potrivit Eurostat, ceea ce înseamnă aproximativ 1,16 milioane de copii aflați în situații de vulnerabilitate. Peste un milion de copii.
Și totuși, în discursurile oficiale, România este o țară preocupată obsesiv de viitor. Între timp, o parte din copiii acestui viitor cresc în gospodării care nu-și permit o alimentație adecvată.
În 2025, ponderea familiilor cu copii care nu-și puteau permite măcar o dată la două zile o masă cu carne, pește sau echivalent proteic ajunsese la 17,2%, iar în cazul familiilor monoparentale, la 25,9%.
Abandonul școlar completează tabloul. În 2025, România avea cea mai ridicată rată de părăsire timpurie a școlii din Uniunea Europeană, 15,5%, în comparație cu media europeană de 9,1%.
Iar datele Comisiei Europene arătau o prăpastie teritorială: 26,3% în mediul rural, față de 3,3% în orașele mari, de aproape opt ori mai mult. Așadar, pentru un copil român, șansa de a rămâne în școală depinde dramatic de locul în care s-a născut.
Constituția garantează egalitatea în drepturi, dar geografia administrativă îi poate decide viitorul. Aceasta este una dintre cele mai grave forme de discriminare socială: discriminarea prin cod poștal.
Nici persoanele cu dizabilități nu scapă de această contradicție dintre drepturile înscrise în lege și realitatea cotidiană. Avem o legislație privind accesibilitatea, integrarea profesională și serviciile de sprijin, dar simpla exigență a unei legi nu construiește o rampă de acces, nu aduce un asistent personal într-o comunitate izolată și nu asigură transport adaptat unui om care are nevoie de el.
Doamnelor și domnilor senatori,
Statul român a devenit expert într-o disciplină paradoxală: economisirea banilor prin transferarea costurilor asupra celor care au cel mai puțin. Dacă nu există servicii de îngrijire, familia trebuie să le asigure. Dacă dispensarul este departe, bolnavul trebuie să plătească transportul. Dacă pensia nu acoperă medicamentele, pensionarul trebuie să aleagă la ce să renunțe.
A nu se înțelege că susțin risipirea banului public sau perpetuarea unor programe sociale ineficiente. Dimpotrivă, solicit ca fiecare leu să poată fi urmărit până la rezultatul său concret. Nu câte strategii s-au scris, câte conferințe s-au organizat sau câte fotografii au făcut miniștrii alături de beneficiarii unor programe sociale.
Sărăcia nu se combate cu festivități de lansare, iar foamea nu dispare prin hotărâre de guvern.
Solicit Guvernului prezentarea în Parlament a unei evaluări independente a principalelor programe de combatere a sărăciei și adoptarea unui plan multianual cu termene, finanțare și indicatori verificabili.
Consider că un asemenea plan trebuie să includă între obiectivele sale reducerea cu cel puțin 5 puncte procentuale a riscului de sărăcie sau excluziune socială într-un interval de patru ani, reducerea abandonului școlar sub media europeană și extinderea măsurabilă a serviciilor sociale în mediul rural.
Doamnelor și domnilor senatori,
Este timpul să încetăm să mai confundăm creșterea economică din tabele cu bunăstarea din gospodării, media statistică a pensiilor cu venitul pensionarului sărac și promisiunea protecției sociale cu protecția socială însăși.
Un stat social nu este acela care vorbește cel mai frumos despre săraci, ci acela care reușește să le reducă numărul.
Iar dacă actuala arhitectură a politicilor publice continuă să producă milioane de oameni vulnerabili, în timp ce administrația raportează succese, poate că ar trebui să recunoaștem că am inventat o nouă formă de organizare: statul antisocial cu Constituție socială.
Un stat care-și numără săracii cu precizie europeană, îi administrează cu birocrație românească și îi consolează cu promisiuni electorale.
În România de astăzi, dreptul la un trai decent este garantat prin Constituție. Din păcate, traiul decent nu a fost încă informat că are această obligație.
Vă mulțumesc!
Dumitru Manea, senator SOS România, circumscripția 24 Iași.
