Sentor Diana Iovanovici Sosoaca
,,Un popor unit nu poate fi învins!"
Senator - Diana Iovanovici Șoșoacă
sâmbătă, iunie 22, 2024

DRAPELUL NAŢIONAL ROMÂNESC

by S.O.S. România
669 Vizualizări

Conform unei legende foarte răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate încă din vechime de către români ca simbol al lor sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor dar, deoarece până la începutul secolului XIX, conștiința de a forma un neam nu exista decât la nivelul elitelor, ele nu erau folosite pentru a îi identifica specific pe români, iar steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului XIX, erau cele moștenite din Evul Mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de „națiune”:

            Tricolorul ca simbol al națiunii române apare în prima jumătate a  secolului al XIX-lea („secolul naționalităților”), odată cu începuturile luptei pentru afirmare, independență și unitate națională.  Astfel, este de remarcat prezența celor trei culori, la 1821,  în canafuri și în picturile de pe pânza drapelului folosit de pandurii conduşi de către Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia, li se atribuie pentru prima oară semnificația: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)”.

            Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834 ca drapel de luptă, când domnitorul reformator  Alexandru D. Ghica  a supus aprobării sultanului otoman Mahmud al II-lea  modelul drapelelor și pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”.  Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.

            În anul  1840, ca să diferențieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roșu-galben-albastru, cu roșul în partea superioară și cu  lățimi egale ale benzilor. În centru, se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată.

            Revoluția națională și socială română  de la 1848-1849, parte a revoluției general-europene („primăvara popoarelor”) a constituit  prilejul  de consacrare a tricolorului ca simbol al națiunii române în curs de afirmare.

            În Ţara Românească, decretul nr. 1 din 14-26 iunie 1848 al guvernului revoluționar  provizoriu prevedea că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri, în așa-numitul alfabet  de tranziție, să fie „Dreptate și  Frăție”. Diferența față de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colțuri și a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum și prezența unei devize. Aceste steaguri au fost sfințite la 15-27 iunie 1848, fiind destinate Gărzii Naționale.

            Decretul nr. 5 din 18/30 iunie 1848, solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuința fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puțin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei.

            Pe 25 iunie 1848, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecționarea a șase steaguri (trei pentru infanterie și trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie 1848.

            Totuși, drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie 1848, în cadrul unei ceremonii solemne.  Pe 30 iunie/11 iulie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dăduse  următoarea dispoziție: „stindardele libertății se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.

            Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestații și au fost arborate pe clădirile publice, pe nave și bastimente etc.

            Totuși, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „ încă nu s-a înțeles  cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe  verticală, posibil sub influența modelului francez. Nuanțele erau „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. În ceea ce privește ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”. Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Țării Românești îl asigura, în 1848, pe trimisul extraordinar al Porții, Suleiman Pașa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noștri le purtau pe pavilionul lor și pe steagurile lor. Deci, ele nu sunt un împrumut și o imitație din prezent sau o amenințare pentru viitor”.

            În Moldova, tricolorul a fost arborat la  27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași de către Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri, fără însă să fie adoptat oficial, deoarece abia întrunită, Adunarea a fost persecutată și dispersată de către forțele de ordine locale,   în condițiile în care  trupe rusești se aflau  masate “preventiv” la frontieră.

            În Transilvania, revoluționarii adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinței de la  Sibiu  din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roșu (vertical, după amintirile lui George Bariț) ca drapel național. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Culoarea galbenă avea să o înlocuiască ulterior  pe cea albă, pentru a simboliza dorința de unire a transilvănenilor cu România.

            Revoluția de la 1848-1849 a fost înfrântă, cu excepția parțială a Transilvaniei, unde a fost evitată anexarea la Ungaria și au fost abolite o serie de rânduieli feudale. Totuși, programul revoluționar de la 1848-1849 avea să fie concretizat treptat, punct cu punct, în următoarele decenii, culminând cu realizarea Marii Uniri și adoptarea Constituției de la 1923, o realizare  importantă în acest sens fiind marcată de Unirea Principatelor, în mai multe etape, pe parcursul deceniului 1856-1866.

            Până în  anul 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei și Țării Românești, cât și tricolorul.

            La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

            Drapelul este tricolorul românesc, roșu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporțiile însemnului civil. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărțit în trei fășie, roșiu, galben și albastru așezat orizontal: roșiu sus, albastru jos și galben la mijloc”.

            În legătură cu semnificația drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăție”. Drapelul a dobândit o recunoaștere și pe plan extern, cu prilejul celei de-a doua vizite a lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, în luna iunie 1864.

            După  aducerea  principelul Carol I în țară și adoptarea primei Constituții a României (1866), atât steagul țării, cât și drapelele și stindardele unităților militare vor fi modificate, având  benzile dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă În Constituția României din anul 1866 se prevedea, la articolul 124: „colorile Principatelor Unite urmează a fi Albastru, Galben și Roșu”.

            Ordinea și dispoziția culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaților în ședința din 26 martie 1867. Potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost așezate întocmai ca la 1848, vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roșu la margine.  România se alinia astfel  regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au toate banda de culoarea cea mai închisă lângă hampă. Stema era așezată doar pe drapelele armatei și cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.

            Statul național-unitar modern român și drapelul acestuia au dobândit un plus de prestigiu internațional în perioada 1877-1881, anii Războiului de Independență, ai recunoașterii internaționale a independenței de stat, urmate de proclamarea Regatului.

            Cu o serie întreagă de precauții, drapelul tricolor albastru-galben-roșu era folosit și de către promotorii ideii naționale românești din provinciile aflate sub dominație străină: Transilvania, Bucovina și chiar Basarabia, care cunoștea cea mai dură oprimare. Tânărului bucovinean Ciprian Porumbescu i se datorează muzica și versurile originale pentru cunoscutule cântece național Tricolorul și Pe-al nostru steag e scris unire. La finele lui 1917, în condițiile revoluției naționale din Basarabia, a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească, având ca drapel o formă a tricolorului românesc, cu cele trei benzi dispuse orizontal.

            După Marea Unire, toate cele trei provincii românești aflate anterior sub dominație străină s-au regăsit, alături de provinciile Vechiului Regat, în cadrul României Mari, însă, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Basarabia și nordul Bucovinei au intrat sub stăpânirea Uniunii Sovietice, iar în țară a fost impus regimul comunist, inițial de orientare anti-națională, situație ce avea să se schimbe vizibil începând din 1963-1964.

            În toată perioada comunistă, drapelului tricolor i-a fost inserată o stemă, de inspirație sovietică, pe care erau reunite simbolurile comuniste și cele ale bogățiilor țării. În decembrie 1989, protestatarii anticomuniști, imitând gestul revoluționarilor anticomuniști maghiari din 1956, au decupat stema comunistă din mijlocul drapelului național. Tricolorul albastru-galben-roșu, fără stemă, a fost consacrat ca drapel național printr-un decret-lege al noii conduceri a României post-comuniste, la 27 decembrie 1989, apoi prin Constituția din 1991, amendată în 2003.

            În anii 1988-1989, dincolo de Prut, în așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, tricolorul a devenit un simbol pentru mișcarea de renaștere națională, fiind etichetat drept fascist de către conducerea sovietică antinațională de la Chișinău. Printre succesele durabile obținute în anii 1989-1991 de către mișcarea națională din Basarabia s-a numărat și oficializarea unei variante a tricolorului românesc, foarte asemănătoare cu drapelul național al României, la 27 aprilie 1990, cu un an și patru luni înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova.

dr. Florin ŞANDRU, istoric

(INST – Academia Română)

S-ar putea să vă intereseze

Link-uri utile

s.o.s

Partidul așteptat de toți românii pentru a renaște România din propria cenușă!

©2022 – S.O.S România – Toate drepturile rezervate