27 MARTIE 2023
În urmă cu 105 ani, pentru o Românie devastată de război şi izolată politico-militar în zonă, apărea o primă rază de speranţă, prin votul Sfatului Ţării de la Chişinău în favoarea unirii cu statul român a Basarabiei (teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat de Rusia Ţaristă de la Principatul Moldovei, în urma războiului ruso-otoman din anii 1806-1812). Cum se prezenta situaţia Basarabiei, după mai bine de un secol de stăpânire străină?
În primul rând, se cuvine precizat că jumătatea răsăriteană a statului medieval românesc al Moldovei, până la 1812, nu alcătuise vreodată o entitate politică, geografică sau administrativă. Moldova medievală cuprindea 24 de ţinuturi, dintre care 12 formau Ţara de Sus, iar celelalte 12, Ţara de Jos. Termenul de Basarabia exista, dar se referea numai la partea de sud-est a Moldovei lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, stăpânită anterior de Ţara Românească, în timpul lui Mircea cel Bătrân, ocupată de Imperiul Otoman, cu sprijinul tătarilor, în mai multe etape, între 1484 şi 1540. Imediat după încheierea Păcii de la Bucureşti, la 16/28 mai 1812, autorităţile ruseşti au extins numele de Basarabia la întreg teritoriul de peste 45.000 de kilometri pătraţi, anexat în urma acestui act.
În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că, deşi, în principiu, orice dominaţie străină este rea, în practică, unele dominaţii se dovedesc a fi mai rele decât altele, mai nocive prin formele şi modalităţile de manifestare, după cum şi viziunea dantescă asupra Iadului (Infernului) include mai multe cercuri concentrice (bolgii). Însuşi marele patriot român originar din Basarabia, Constantin Stere, a rămas surprins, în anul 1906, de amploarea activităţilor politice şi mai ales culturale, în sens naţional, la românii aflaţi sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar, cu toate piedicile puse de către autorităţile străine.
La modul concret, este elocvent faptul că ponderea etnicilor români în provincia dintre Prut şi Nistru a scăzut vertiginos, în urma acţiunilor de rusificare de colonizare a tot felul de populaţii alogene şi a deportării unor băştinaşi. Astfel, dacă recensământul rusesc din 1817 consemna în provincie o zdrobitoare majoritate moldovenească (circa 87%), faimosul recensământ românesc din anul 1930 consemna o majoritate etno-lingvistică românească de circa 56%, ne-românii având ponderi însemnate în treimea sudică a provinciei (stepa Bugeacului), în extremitatea nord-vestică a acesteia (zona Hotin), precum şi în oraşe.
Populaţia majoritară şi băştinaşă a fost supusă unei dure şi sistematice opresiuni, pe toate planurile (politic, social-economic, cultural-bisericesc etc). Limba română a fost izgonită din administraţie, şcoală şi biserică, de avantajele modernizării economice au profitat prea puţin băştinaşii, iar legăturile cu fraţii din dreapta Prutului, unde triumfa şi se consolida ideea naţională modernă românească, au fost destul de firave.
Anii Primului Război Mondial au acutizat problemele economico-sociale, politice, naţionale şi religioase de cuprinsul imensului Imperiu Rus, evoluţie anticipată de înfrângerea în războiul cu Japonia (1904-1905) şi mişcările imediat următoare. Deşi Rusia Ţaristă s-a aliat cu viitorii mari învingători în război, armata şi poporul său multi-naţional nu au putut suporta povara conflagraţiei mondiale, fapt exploatat la maximum de către Puterile Centrale. Reprimarea brutală a revoltelor populaţiei musulmane din Asia Centrală, în anul 1916, nu a salvat regimul ţarist, înlăturat în urma revoluţiei din februarie-martie 1917. Noua putere de la Petrograd a promis re-organizarea fostului Imperiu pe baze democratice şi federative, sub forma unei republici.
Prima revoluţie rusă din 1917 a dat semnalul pentru iniţierea unei veritabile revoluţii naţional-democrate în Basarabia, unde, în luna aprilie 1917, ia fiinţă Partidul Naţional Moldovenesc, sub conducerea unui grup de intelectuali partizani ai românismului. În lunile următoare, se desfăşoară mai multe congrese ale ţăranilor, învăţătorilor, muncitorilor şi ale militarilor (circa 300.000 de români basarabeni, transnistreni şi din alte părţi ale Imperiului Rus fuseseră chemaţi la oaste în 1914). Date fiind condiţiile concrete din Basarabia şi situaţia internaţională, conducătorii mişcării naţionale româneşti din provincie au acţionat cu prudenţă şi precauţie. Ei au continuat să folosească termenul regional de moldovean, precizând totuşi uneori că moldovenii sunt o ramură a poporului român şi reuşind să impună trecerea la alfabetul latin, au dat prioritate rezolvării problemelor social-economice (reformei agrare), iar pe plan politic au revendicat autonomia şi unitatea Basarabiei în cadrul viitoarei Republici Democratice Federative Ruse.
Congresul Ostaşilor Moldoveni, desfăşurat în luna octombrie 1917 la Chişinău, a reiterat revendicarea autonomiei provinciale şi a hotărât convocarea Sfatului Ţării, ca organ reprezentativ şi deliberativ provizoriu la nivelul provinciei. Ales în luna noiembrie 1917, Sfatul Ţării includea reprezentanţi ai diverselor forţe politice, categorii socio-profesionale şi comunităţi etnice din Basarabia, reflectând o varietate de opţiuni şi interese diferite, uneori profund divergente. Preşedinte al acestui Parlament revoluţionar a fost ales Ion Inculeţ, profesor universitar de matematică, socotit drept un moderat în problema naţională, deci un interlocutor acceptabil şi pentru unii minoritari românofobi. Şefia puterii executive (Consiliul Directorilor) a revenit lui Pantelimon Erhan. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Federativă Moldovenească, entitate autonomă în cadrul Republicii Democratice Federative Ruseşti.
Visul unei Rusii democratice şi federative se destramă însă rapid, ca urmare a actelor de forţă ale bolşevicilor, care preiau guvernarea la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 şi dizolvă, după numai câteva ore de activitate, la 5/18 ianuarie, Duma recent aleasă, în care majoritatea o deţineau eserii (socialiştii revoluţionari). De altfel, tot la 5/18 ianuarie 1918, bolşevicii din Basarabia încearcă să imite exemplul rusesc şi proclamă, în mod samavolnic, dizolvarea Sfatului Ţării. Integritatea teritorială şi chiar existenţa Republicii Democratice Moldoveneşti era pusă sub semnul întrebării şi de către pretenţiile Radei Ucrainene de la Kiev.
Pericolele bolşevic şi ucrainean au făcut ca opţiunea pro-românească să câştige tot mai mult teren în cadrul forurilor basarabene, constituite în virtutea principiului autodeterminării şi beneficiind de ceea ce teoria dreptului numeşte legitimitate revoluţionară.
La apelul fraţilor de neam şi limbă din Basarabia, patru divizii româneşti au trecut Prutul, în ianuarie 1918, şi au restabilit ordinea şi liniştea în provincie, dând posibilitatea autorităţilor legitime să-şi continuie activitatea.
La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 27 martie/9 aprilie, în urma unor negocieri purtate cu guvernul Marghiloman, dar şi între diferitele facţiuni politice basarabene, a fost adoptată, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, motivate în diferite moduri, Declaraţia de Unire cu statul român. Întrucât persistau în rândurile basarabenilor unele suspiciuni în legătură mai ales cu poziţia guvernului conservator român în problemele sociale, actul de unire a fost unul condiţionat, cu păstrarea autonomiei provinciale. La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după proclamarea Marii Uniri şi revenirea lui Ion I. C. Brătianu la conducerea guvrnului român, Sfatul Ţării a renunţat la condiţiile formulate în urmă cu opt luni, întrucât drumul către Marile Reforme, agrară şi electorală, devenise ireversibil.
Actul de la 27 martie/9 aprilie 1918, ca şi realizarea Marii Uniri, în ansamblul său, reprezintă un bun exemplu de îmbinare a calculului politic, a negocierii şi compromisului, cu spiritul de sacrificiu şi cu sentimentul naţional, într-un context internaţional şi intern complex, dinamic şi dramatic.
LA MULŢI ANI, BASARABIA!
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
Dr. FLORIN ŞANDRU, istoric
