Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638, Alexandru Ioan Cuza avea să ajungă primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. Tatăl său, Ioan Cuza, ajunsese până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828), iar mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.
A petrecut primii ani de şcoală în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi, unde a fost coleg cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. A obţinut în 1845 bacalaureatul în Litere, la Paris, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea Economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844. s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1824-1909), care îi va sta alături până la moarte.
O dată cu izbucnirea Revoluţiei de la 1848, Cuza s-a alăturat tinerilor moldoveni participanţi la Adunarea de la Hotelul Petersburg din Iaşi (27 martie 1848), unde a fost redactat primul document programatic al revoluţiei române paşoptiste, Petiţia-Proclamaţie. Arestat din ordinul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), a reuşit să scape de sub escortă, la Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-a refugiat în Transilvania (unde a participat la cea de-a doua Adunare de la Blaj, din 3/15 mai 1848), apoi în Bucovina, iar mai târziu la Viena, Paris şi Constantinopol.
La înscăunarea noului domn moldovean Grigore Ghica (1849-1856), Cuza a primit funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, unde a stat până în 1851, an în care a ocupat, pentru scurt timp, poziţia de director al Ministerului de Interne al Moldovei.
În 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, a fost integrat în armată şi avansat la gradul de maior în anul următor. În acelaşi an, a demisionat din postul de pârcălab în semn de protest faţă de încercarea caimacamului Nicolae Vogoride de a falsifica rezultatele alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Gestul său i-a adus un imens prestigiu în rândul mişcării politice unioniste, confirmând, încă o dată, imaginea de cinste şi corectitudine pe care o căpătase deja. O dată cu refacerea alegerilor, a fost ales în Adunarea ad-hoc din Moldova ca deputat de Galaţi (1857), iar în anul următor a fost înaintat la gradul de colonel, comandant al armatei Moldovei.
La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franţa, susțineau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi, şi cu toate că, prin Adunările ad-hoc, românii se pronunţaseră ferm – cu mijloacele democraţiei europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris, din 7/19 august 1858, dăduse problemei româneşti o soluţie parţială și alambicată: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele. Și, totuşi, nu avea să rămână aşa cum au vrut mai-marii Europei!
La 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, proclamat unic candidat al partidei unioniste la tronul Moldovei, era ales domnitor, cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Adunarea electivă. La 24 ianuarie/6 februarie 1859, după dezbateri furtunoase, la sugestia deputatului Vasile Boerescu, Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti de către Adunarea electivă de la București. Prin dubla sa alegere în funcţia de domnitor, se realizase pasul decisiv către unirea celor două Principate.
Primii doi ani ai domniei lui Cuza au fost dedicaţi, pe de o parte, obţinerii recunoaşterii din partea Marilor Puteri a dublei sale alegeri ca domnitor al Principatelor Unite, iar pe de altă parte, continuării drumului spre unificarea deplină a acestora. În septembrie 1859, a fost acceptată dubla alegere, iar domnitorul a obţinut firmanul de învestitură din partea sultanului. Unificarea deplină a fost recunoscută de Marile Puteri în decembrie 1861, ceea ce a permis constituirea, din ianuarie 1862, a guvernului unic şi a Parlamentului unic la Bucureşti.
Principalele obiective ale domniei lui Cuza au fost legate de organizarea internă a statului național-unitar român modern și de consolidarea statutului politic al acestuia, pe plan internațional. Marile reforme înfăptuite au fost realizate de domnitor în special cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, (prim-ministru în perioada octombrie 1863-ianuarie 1865), şi al altor colaboratori ai săi, de orientare politică liberală moderată sau conservatoare moderată.
Cea mai importantă, prin obiectivele şi efectele sale, a fost reforma agrară. Pentru impunerea acesteia a fost necesară efectuarea loviturii de stat de la 2 mai 1864 (când Cuza a dizolvat prin decret puterea legislativă, Adunarea obştească, ostilă proiectului guvernamental al legii rurale) şi aprobarea, în urma unui plebiscit, a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, noua lege cu rol de Constituţie a Principatelor. Evenimentele din mai 1864, ca şi constituirea Consiliului de Stat, (instituţie care elabora legi şi se afla sub directa sa conducere), au marcat instaurarea domniei autoritare a lui Cuza.
Printre reformele şi deciziile importante ale domniei lui Cuza, s-au mai numărat: înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti (1860, respectiv 1864), adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti (1863), a legii instrucţiunii publice (prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit – 1864), adoptarea Codului penal (inspirat din codurile penale francez şi prusac), a Codului civil (după modelul francez şi italian), întemeierea, în 1864, a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Politica externă a domnitorului a fost îndreptată către consolidarea pe plan internaţional a Unirii, menţinerea unor relaţii paşnice cu Imperiul Otoman şi deschiderea primelor agenţii diplomatice ale Principatelor (Belgrad, 1863).
De-a lungul domniei, împotriva lui Cuza s-a format o coaliție de opoziţie din liberal-radicali şi conservatori. Poziţiile acestora s-au consolidat în special după lovitura de stat din 1864 şi pe măsură ce caracterul autoritar al domniei lui Cuza devenea tot mai evident. Militând pentru îndeplinirea până la capăt a cererilor Adunărilor ad-hoc ale Principatelor, întrunite în 1857, şi în special a celei referitoare la instaurarea pe tron a unui principe străin, Opoziţia a pregătit, începând cu anul 1865, înlăturarea domnitorului. I se reproşau starea financiară şi economică grea a Principatelor, formarea unei camarile domneşti, care influenţa şi controla deciziile, politica autoritară în raport cu forţele politice interne, dar şi viaţa personală, dominată de legătura extraconjugală avută cu Maria Obrenovici, văduva prinţului sârb Efrem Obrenovici.
În urma acţiunii organizate de Opoziție, (din care făceau parte foşti lideri ai generaţiei paşoptiste, ca I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, I. Ghica), în dimineaţa zilei de 11 februarie 1866, Cuza a fost silit să semneze actul abdicării sale. La 13 februarie 1866, Cuza a părăsit Capitala, îndreptându-se spre Braşov. Rămân memorabile cuvintele sale rostite la Palatul Cotroceni, înaintea plecării: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”.
După o scurtă şedere la Viena, s-a îndreptat spre Milano, apoi spre Paris. A locuit în perioada 1867 – 1872 la Dobling, lângă Viena, apoi la Florenţa. La 15 mai 1873, s-a stins din viaţă la Heidelberg, în Germania. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate iniţial pe domeniul său de la Ruginoasa, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost strămutate în Biserica „Trei Ierarhi” de la Iaşi.
Dr. FLORIN ŞANDRU, istoric
Inst. – Academia Română
Membru în Sfatul Înțelepților al Partidului S.O.S. România
Data: 24.01.2024
